Orasul si cetatenii sai creeaza indubitabila impresie de totala incredere in sine, ce emana din fiecare piatra a monumentelor si muzeelor sale, din fiecare bistro sau boutique, strada sau bulevard. Cu 2 milioane de persoane traind în centrul orasului si peste 10 milioane în suburbii, este si unul din cele mai mare orase din Europa. Dar, ce conteaza mai mult este ca capitala Frantei, numit si Orasul Iubirii sau Orasul Luminii sau Capitala Modei este unul din cele mai diverse, trepidante, romantice si frumoasele orase din lume.
O plimbare pe timp de noapte pe minunatul Champs Elysees, luminat ca ziua, in culori mirifice, va fi o amintire de neuitat.
Odata ajunsi in varful turnului Eiffel, veti avea sentimentul ca lumea intreaga va apartine. Imaginea panoramica a Parisului strabatut de Sena, cu podurile si cladirile sale care se dovedesc adevarate opere de arta, va va urmari toata viata. In minunatele gradini ale Versaille-ului un exercitiu de imaginatie va va purta inapoi in timp, pe vremea Regelui-Soare, iar admirand catedrala Notre Dame veti intelege, poate, misterul talentului lui Victor Hugo. Veti cumpara apoi, la margine de drum, un mic soldatel de plumb sau un mic Napoleon si va veti indrepta, probabil, spre Louvru, pentru a va petrece ceasuri intregi contempland unele din cele mai mari opere de arta ale lumii.

Victor Panţâru este angajatul unui Birou individual de avocaţi. Anterior, timp de trei ani, el a activat la Centrul „Acces-info”, cunoscând foarte bine legislaţia cu privire la accesul la informaţie şi în ce măsură aceasta este respectată. Pentru că azi începe Săptămâna dreptului de a şti, i-am solicitat un interviu, în care l-am rugat să se expună asupra acestei probleme.

- Victor, în ce măsură se respectă, în R. Moldova, Legea accesului la informaţie?

- Cred că în cea mai mică măsură. Aceasta se vede şi după rapoartele de monitorizare ale Centrului „Acces-info”. Dacă în primul raport, la întrebările Centrului, au răspuns multe primării, în cel de-al doilea (2006-2007) de la cele peste 900 de primării, au venit doar 96 de răspunsuri. Şi doar le-am pus întrebări inofensive: care este structura instituţiei, cine e responsabil de furnizarea informaţiei şi altele similare. La noi, de regulă, se practică „accesul îngrădit la informaţie” – atunci când întrebi o instituţie despre ceva şi ţi se răspunde foarte politicos, fără să-şi spună, de fapt, nimic.

- La care informaţii anume este cel mai greu de căpătat acces pentru cetăţenii RM?

- La cele ce ţin de bani, fiindcă, pentru mulţi, banii sunt mai presus de lege. Un cetăţean simplu şi curios, care va merge la o instituţie publică şi va cere raportul financiar, de exemplu, nu va fi luat în seamă sau, în cel mai bun caz, va întâmpina o sumedenie de piedici. Eu am avut nevoie de nişte decizii generale ale Consiliului municipal şi mi-au ieşit pieri suri până le-am văzut. M-au întrebat cine sunt, spunându-mi că nu pot să mi le dea atât de simplu. Până la urmă a fost nevoie să plătesc şi bani, ca să le capăt.

De fapt, toţi cetăţenii RM, când au de-a face cu o instituţie publică, se lovesc de un perete. Iar ca să-şi rezolve o problemă, trebuie să aibă nervi şi răbdare de fier – să bată la uşi, să stea în rânduri, să piardă timp, să se certe cu funcţionarii. Apropo de funcţionari, aceştia cunosc drepturile cetăţenilor, dar mai ştiu că cetăţenii nu-şi cunosc propriile drepturi.

- Dar la care informaţii accesul e îngrădit de lege?

- La cele de interes personal, cu excepţia cazurilor când sunt cerute de însăşi persoana vizată. La fel, la cele ce conţin secret de stat, dar în această privinţă lucrurile stau foarte interesant, fiindcă la noi nu este clar care informaţie este secret de stat. Nu cred că în primării sau ministere, cu excepţia celor al apărării şi al economiei, ar putea să existe secrete de stat. Este îngrădit şi accesul la informaţiile care sunt secrete comerciale, dar numai dacă ele au acest titlu, precum şi la cele ce ţin de rezultatele unor cercetări ştiinţifice şi/sau care contribuie la aflarea adevărului într-o crimă.

- Premierul Tarlev a făcut o dispoziţie…

- Şi anul trecut, tot cu ocazia „Zilei dreptului de a şti”, premierul Tarlev a făcut o comisie interdepartamentală, care trebuia să lucreze asupra procedurii de implementare a Legii accesului la informaţie. Ne-am întâlnit de câteva ori, am reuşit să promovăm Legea privind transparenţa în luarea deciziilor, dar proiectul s-a împotmolit repede la indicaţiile unui înalt demnitar din parlament. Tarlev poate să vorbească multe, dar lucrurile nu depind de el.

- El a propus implementarea, în instituţiile de învăţământ, a „Orei dreptului de a şti”. Nu crezi că se urmăreşte o dezinformare şi mai mare a studenţilor?

- Depinde de cunoştinţele în materie de lege ale profesorilor care vor preda la această oră şi de relaţiile lor cu guvernarea. Mai mult, profesorii le vor spune tinerilor că avem dreptul la accesul la informaţie, fără să menţioneze că şi şcolile cad sub incidenţa acestei legi. Nu cred că elevilor li se va vorbi despre dreptul lor de a afla, de exemplu, raportul financiar al şcolii în care învaţă. Fiindcă există sume importante care, în orice şcoală, se adună din taxele cerute pentru fondul şcolii sau al clasei şi care nici nu sunt contabilizate.

- Cum se explică, în cazul acesta, dispoziţiile prim-ministrului?

- Păi, ele se fac de ochii lumii. Dacă vrea să facă ceva bun în această privinţă, guvernul trebuie să adopte un regulament privind procedura furnizării informaţiei, unde s-ar stipula clar cine este responsabil de aceasta. Dar la noi, dacă ceri o informaţie de la o instituţie, scrisoarea ta ajunge la secţia „scrisori şi petiţii”, după care se duce la şef, care se gândeşte ce să facă. El meditează la tare multe lucruri şi face nişte conexiuni logice pe care numai el le ştie. Când, de fapt, şeful nici nu trebuie să ştie despre asemenea fleacuri, căci el are probleme mult mai importante. De acestea trebuie să se ocupe un simplu funcţionar. Mai mult, pe de o parte, cadrul normativ al RM oferă drepturi, iar pe de altă parte împiedică implementarea acestora. Potrivit legii, dacă o persoană nu capătă acces la informaţie, atunci se poate adresa în judecată. Dacă câştigă, trebuie să meargă în proces administrativ şi să facă o cerere la poliţie. Poliţia urmează să facă un proces verbal ş.a.m.d. Procedura e atât de complicată, încât oamenii se plictisesc să-şi apere drepturile şi renunţă.

- Reiese că, în ţara aceasta, cetăţeanul simplu e un robot căruia i se aruncă firimiturile, iar lucrurile mari i se ascund.

- Cetăţeanului simplu i se creează toate condiţiile ca să plece din RM şi să trimită bani aici. Astea sunt condiţiile care se creează, cu multă osârdie, pentru cetăţeni, urmărindu-se ca RM să plutească mai departe pe bani trimişi de peste hotare. Cu toate surlele şi trâmbiţele, seminarele şi conferinţele despre lansarea planului RM-UE şi drepturile omului, ce s-a schimbat? Iar accesul la informaţie e îngrădit pentru că toţi se simt cu musca pe căciulă.

- De fapt, Legea cu privire la accesul la informaţie poate fi încălcată cel mai uşor, fiindcă nimeni nu e pedepsit pentru aceasta.

- Dimpotrivă, tot mai multă informaţie este secretizată fără temei. Deşi chiar în Legea cu privire la secretul de stat se spune că, în cazul în care se depistează ilegalităţi, acestea nu mai constituie secrete de stat. Se obişnuieşte şi tărăgănarea oferirii informaţiei, ca să treacă timpul şi interesul public să se stingă. În acest sens, aş remarca cazul elucidat de TIMPUL despre refuzul Institutului de neurologie şi neurochirurgie din Chişinău de a elibera rudelor regretatului episcop Dorimedont copia dosarului medical al acestuia. În mod normal, INN ar trebui să vină singur cu informaţia respectivă. Fiindcă informaţia despre o persoană este bunul şi proprietatea acesteia, care se transmite prin succesiune. Tatăl şi fraţii episcopului au dreptul să aibă acces la rapoartele medicale. Mai mult, după scandalul din presă, e vorba despre imaginea INN, care ar trebui să aibă interesul major de a se grăbi să dea publicităţii tot ce ţine de acest caz. Dar dacă ei refuză să prezinte informaţia, orice minte sănătoasă ajunge la concluzia că dosarul ascunde ceva. Având tot dreptul la dosar, părinţii episcopului Dorimedont trebuie să angajeze un avocat şi să cheme INN în judecată.

- Lor le-a promis şi preşedintele Voronin că vor primi dosarul.

- Dacă promite Voronin, nu înseamnă nimic. El azi spune una, iar mâine – alta. În ţara asta, totul se raportează la Voronin şi nicio instituţie publică nu-şi face lucrul. Oamenii, văzându-l pe Voronin atât de des la televizor, îi trimit scrisori despre orice fleac. Iar preşedintele devine omul-sărbătoare, care, în loc să aibă grijă de funcţiile lui, primeşte şi citeşte scrisori. Şi promite că totul va fi bine…
cotidianul Timpul

In ultima vreme, peste tot – la TV, la radio, pe afişele de pe stradă – ni se vorbeşte despre viitor. Un viitor la care n-ai prea vrea să te gandesti cînd eşti tînar şi problemele care te preocupă se reduc, cel mai adesea, la cum să faci să-l cucereşti pe tipu’ ăla superb de lîngă bar, ce să porţi mîine la serviciu sau cum să răspunzi la intrebari ca să obţii un job cît de căt similar cu ceea ce sperai. Am prins ideea cu toţii: trebuie să fim responsabili şi să ne facem pensii private.

Dar de ce trebuie să ne sune permanent in ureche placa asta cu “memento mori”? Pîna cînd vom avea nevoie de dantura aia falsa sau de cadrul care să ne ajute să ne tîrîm oasele roase de osteoporoza, avem nevoie de un mediu nepoluat ca sa putem concepe şi creste copii sănătoşi , de siguranţa că ajungem acasă tefere, fără peripeţii

Şi ne mai trebuie inţelepciune ca să putem lua decizii, fie că e vorba despre felul in care ne conturam viaţa de familie tînără (te vei distra, dar te vei si recunoaste citind “Greseli de comunicare in cuplu”,), ori de cum să reacţionăm în faţa situaţiilor stresante şi inevitabile de la serviciu. Eu cred că cel mai important e sa trăim clipa frumos si inteligent (responsabilitatea e inclusa), ca să nu ne apuce spaima cînd ne imaginăm viitorul!

Sursa:Cosmopolitan