Meditatie proprie “Peisajul trist”

Ceasul desteptator suna prelung. Intind mina sa-l opresc. E ora 6 dimineata. Mi-e lene, mi-e ciuda, sunt minioasa pe faptul ca a trebuie sa ma trezesc atit de devreme. Cu greu decid sa ma ridic din pat. Uitindu-ma prin camera observ ca afara e trist, vintu-mi bate in geam. Deschid larg fereastra , inspir aerul rece si curat. Realizez ca-mi place frigul acesta coplesitor, nu stiu de ce… Probabil el este acel care imi provoaca o stare de incertitudine, eu singura nu inteleg ceea ce simt, fie liniste, nelineste, frica, bucurie, durere, mihnire, tristete, admiratie, frig, caldura. Aceste senzatii fac parte din mine, ele sunt acelea care persista in sufletul meu, nestiind motivul existentei lor.
Am ridicat privirea spre cer si pentru o clipa mi s-a oprit rasuflarea de privelistea ce o aveam in fata ochilor. Cerul era de culoare cenusie, fiind pictat cu segmente de diverse culori pale asezate ca intr-un desen geometric de mare precizie. Nu vazusem niciodata atita maiestrie a fortei divine, desi stiam ca exista. Am ramas cu ochii pironiti pe cer fiindu-mi teama sa ma misc pentru ca nu cumva aceasta frumusete Dumnezeiasca sa dispara. Da, afara-i toamna, frunzele sunt imprastiate si intr-un ceas reusesc sa ma gindesc la viata toata.
Totul pare frumos, dar acest anotimp imi trezeste sentimente confuze, neclare, totu-mi pare sobru.
Uitindu-ma la frunzele grabite, suflate de vint le asociez cu oamenii, fiindca noi suntem acei care alergam, care tindem spre realizarea unor idealuri, scopuri, dar cu parere de rau de cele mai dese ori ne pierdem la un mijloc de drum, ratacim singuratici, deoarece nimeni nu poate sa te inteleaga exact. Imi dau seama ca eu sunt asemenea unei frunze tomnatice care bintuie pe drum fara sa stie pe care drum sa mearga pentru a nu da gres, care se gindeste la ceea ce se va intimpla cu ea pe viitor, ce trebuie sa faca pentru a putea supravietui, rezista intr-o lume puternica,, mare unde domina minciuna, rautatea si multe alte lucruri malefice care te fac sa te indoiesti de propriile capacitati, forte, care in loc de echilibru iti ofera dezichilibru, in loc de statornicie- nestatornicie, in loc sa te simti ca esti membru al acestui popor, din contra ai impresia ca esti strain, lumea care iti taie elanul imaginatiei, creativitatii fara a reusi sa faci un pas, lumea care nu-ti ofera posibilitate sa cresti, sa evoluezi, fiindca monopolurile formate sunt greu de distrus sau mai bine zis e greu sa te inflirtezi—aceasta eu simt la momentul dat, nu stiu… poate anotimpul, starea de spirit ma influienteaza.
In concluzie as putea spune ca viata e dura si doar cel puternic reuseste sa invinga. Imi pare rau ca actualmente acest anotimp imi trezeste astfel de sentimente, probabil toamna nu are nici-o vina, ci sufletul meu.
Aud ca cineva imi striga numele. E vocea mamei ce ma anunta ca e ora 7 si ca e timpul sa plec la Universitate….